Autor(i): I. CĂTĂLUI, A. CRISTODULO, V. MITRIC-CIUPE
Nr. pagini: 702 pagini
Editura: Eikon
Unei plăgi precum comunismul, nici dacă am discuta un secol fără întrerupere nu i-am epuiza esenţa. Cauza nu stă atît în amploarea lui, pînă într-atît de indubitabilă că nici o altă catastrofă ideologică nu-i poate face concurenţă, cît în rădăcina lui metafizică. E poate cea mai adîncă înţelegere a comunismului aceea de a intui că în spatele lozincilor egalitariste cu care a devastat jumătate de planetă, se ascunde un rău de origine neomenească. Răul acesta e o voinţă malefică pînă într-atît de subtilă încît încercarea de a o pune în seama omului e sortită eşecului. Nici un om, oricît de isteţ ar fi, nu ar putea scorni o momeală atît de apetisantă ca pleaşca egalitarismului scutit de exploatări şi înstrăinări.
Ce spun poate suna a fantasmagorie spăimoasă ivită dintr-o minte atinsă de fobie mistică, dar după ani de-a lungul cărora am urmărit flagelul marxist, am ajuns la o concluzie dureroasă: dereglarea minţii celor care sunt infestaţi de microbul marxist e atît de profundă, că sursa lui depăşeşte putinţa omenească de a-l combate. Dacă credeţi că bat cîmpii, amintiţi-vă de gestul lui Jean Claude Juncker de a inaugura în 2018, la Trier, statuia lui Marx. Un asemenea gest nu poate fi calificat în termeni de gîndire normală, e cum ai vrea să descrii miasma unei latrine cu ajutorul notelor din gama muzicală. Cînd în Uniunea Europeană un ipochimen ca Juncker e manevrat ca o marionetă căreia i se dictează nu doar ce să spună, dar mai ales tonul cordial cu care trebuie să tămâieze amintirea unui ideolog criminal, într-o asemenea Uniune, plaga comunistă nu aparţine trecutului, ci se prelinge spre noi dinspre viitor.
E un alt fel de a spune că există ceva iremediabil demonic în miezul concepţiei comuniste: a nega sufletul din om, a-l înfiera pe Dumnezeu drept o găselniţă de care popii fac uz spre a le picura credulilor otrava religiei – negările acestea nu pot mocni decît în spiritul unei fiinţe inumane. Tocmai de aceea îndrăznesc a rosti imposibilul: dovada că Diavolul există stă în perpetuarea tiparului de gîndire comunist. Oamenii, oricît de troglodiţi, îndobitociţi sau idioţi ar fi, nu ar putea să atingă pragul unei concepţii atît de „elevate“ despre om. E nevoie de intervenţia unui factor inuman pentru ca elixirul egalităţii universale să fie îngurgitat fără reacţii adverse.
Cei dintîi care au ajuns la gîndul originii diabolice a comunismului au fost deţinuţii politic: ei au simţit că războiul în care nimeriseră nu era de sorginte politică, ci de factură curat spirituală. Lupta lor nu privea ierarhia socială sau regimul administrativ din ţară, ci înălţimea sufletelor lor. Ceea ce se urmărea nu era instaurarea efemeră a unei dictaturi, ci sleirea principiului interior al entuziasmului din om: credinţa în suflet şi în existenţa unui empireu unde el ajunge după moarte. De la Platon încoace, adevărul acesta elementar e sursa demnităţii din noi, şi orice doctrină ateistă a căutat să-l surpe făcînd uz de felurite mijloace. Iar dacă astăzi suntem martorii unei recrudescenţe a marxismului, este pentru că ideea că nu avem suflet a încetat să mai fie o butadă maliţioasă, ci a devenit o convingere. Oamenii sunt convinşi că nu au suflet, şi de aici tot marasmul. Restul – tirade inutile menite a justifica un gol, golul celui care se priveşte pe sine drept o bucată de materie în evoluţie, în care creierul secretă tot: gîndire, suflet şi conştiinţă.
Nuanţele acestea mi-au venit în minte citind cartea semnată de I. Cătălui, A. Cristodulo și V. Mitric-Ciupe: în paginile ei găsim nu doar harta împărţită pe ţări a plăgii comuniste, dar mai ales întîlnim oameni a căror credinţă nu a încetat. Paul Goma sau Hans Bergel sunt doi dintre ei. Acribia autorilor are drept rezultat un tablou amănunţit al pecinginei comuniste: de la deportări la închisori, de la execuţii la domicilii obligatorii, nimic nu e lăsat pe dinafară. În final rămîi cu gustul celui care a fost silit să mănînce o broască vie. Tresăririle agonice ale animalului i-au rămas pe limbă, drept mărturie a zbaterii vitale. Aşa şi cu închisorile comuniste: urmăreşti zbaterea vitală a unor martiri care nu şi-au ipotecat sufletele de dragul scăpării de suferinţă.
Ca întotdeauna cînd citeşti o carte despre victimele comunismului, te întrebi cît de mult ai fi putut tu însuţi să înduri din chinurile lor. Răspunsul nu poate fi decît complezent, ocolind detaliul stînjenitor că, de vreme ce nu ai fost pus în situaţia lor, nu poţi şti cît îţi poate pielea. În schimb, poţi altceva: să-i priveşti cu atenţie pe contemporani spre a detecta de timpuriu simptomele gîndirii marxiste: ateism, repudierea sufletului şi încrîncenarea misionară de a impune egalitatea cu orice preţ. Egalitatea de avere, de gîndire, de sex, de tradiţie, de interpretare a trecutului. Inşilor la care vedeţi aceste simptome trebuie să le spuneţi atît: Vade retro! Iar dacă nu vă vor asculta, daţi-le această carte. Poate se vor dumiri într-un tîrziu la ce consecinţe poate duce concepţia neomarxistă a celor cărora Juncker le-a cîntat în strună cînd, în mai 2018, a săvîrşit gestul ofensator, ireparabil sub unghi moral, de a dezveli statuia unui criminal, într-o Europă în care ţări întregi au suferit decenii la rînd efectele maligne al gîndirii egalitariste.
